Partea a II-a

PRIMELE CĂRĂMIZI ALE CASTELULUI

Azi, voi continua cu „Partea a II- a”. Îmi doresc totuși să specific faptul că lipsa mea din ultima perioadă a fost cauzată de ultimele întâmplări din viața mea pe care voi încerca în viitor să le povestesc. Au fost multe sentimente diferite ce au venit deodată, așa că mi-am oferit pauza necesară pentru a procesa tot ceea ce s-a întâmplat. Așa cum am spus, voi continua de unde am rămas în „Partea I”.

După un timp în care am început să înțeleg cât de cât acest sport, după antrenamente care pentru mine erau ca o joacă, au venit și primele evenimente importante. După încălzirea dinaintea primului meci, țin minte că am fugit la tatăl meu care era în mica tribună a sălii și i-am spus „Începe! Începe meciul!”. S-a uitat la mine și bucuros de entuziasmul meu mi-a spus „Da! Acum trebuie să vedem dacă intri să joci. Să vedem dacă ești titulară sau rezervă!”. Sincer vă spun, habar nu aveam ce tocmai spusese.  Uitându-mă acum în spate și analizând tonul și comportamentul lui din anii aceia îmi dau seama că a fost un fel de avertisment că este posibil să nu joc și lucrul acesta nu este unul greșit sau nedrept. Pe atunci nu aveam aceste noțiuni și nici nu cred că erau necesare. Am avut părinți care au înțeles de la ce punct a început maturizarea mea sportivă și au respectat asta. Pentru mine primii ani ai junioratului au rămas parte din copilăria mea. Au înțeles că miza nu trebuia să existe la vârsta de nouă ani și că au un copil care pentru moment se bucură să facă ceva ce îi aduce zâmbetul pe buze.

Cred că primii pași ai unui copil în sport sunt extrem de importanți, iar comportamentele părinților și al primilor antrenori vor fii reflexii în dezvoltarea lui. La vârstele fragede copiii trebuie să prindă gustul și să își dezvolte plăcerea de a practica sportul. Nu este momentul pentru rivalități impuse fie ele între colegi, antrenori, părinți, echipe. Astfel de comportamente adoptate devreme nu cresc altceva decât adulți complexați, care nu au învățat să piardă din timp.

Nu spun că în cariera mea nu am avut parte de astfel de lupte. Poate că nu de la primii pași, însă recunosc faptul că am avut meciuri în care conflictele din tribune începeau – acum uitându-ne în spate pot spune cu certitudine –  fără folos. Înțeleg dorința părinților și a antrenorilor de afirmare. Dar consider că trebuie să ne stăpânim sentimentele și să le controlăm, să nu uităm cine sunt modelele principale ale copiilor și motivul pentru care se află în sală. Sportul este mai mult decât despre cine câștigă și cine pierde. Așa cum spune un citat „uneori câștigi, alteori înveți”, iar eu susțin că junioratul este perioada care crește atât sportivi cât și adulți echilibrați, dacă știm să sădim sămânța corect.

În altă ordine de idei, îmi aduc aminte de primul meu turneu la care am participat în deplasare, atmosfera de prietenie și de joacă dar și conștiinciozitatea cu care am tratat competiția. Handbalul mereu mi-a fost echilibru. Am învățat ce înseamnă importanța responsabilității. În normalitatea mea ciudată de atunci, mă regăseam cu fiecare părticică în ceea ce făceam.

 Timpul a trecut repede, pentru că asta face el… Trece. Lucrurile vin firesc, îmbrățișezi orice progres, analizezi regresul și te concentrezi pe ceea ce ești și ceea ce devi. Din punctul meu de vedere nu există o rețetă pentru succes, nu este o ecuație sau o vrajă. Din ce am auzit de la „oamenii mari” este vorba de multă muncă. Uneori nu este vorba nici măcar de talent.  

Voi regreta în viitor jumătatea copilăriei mele netrăite? Nu am idee. Tot ce știu acum este că datorită sportului am avut visuri mari de mică. Știu că am învățat să îmi dau voie să fiu cine vreau eu să fiu, pentru cât timp am simțit eu să fiu. Am avut momente în care simțeam că planeta asta este prea mică pentru ceea ce pot face și momente în care m-am simțit un om prea mic pentru un vis prea mare. Știu că limitele apar atunci când ne este frică să mai facem un pas. Că este normal să obosești și că victoriile mici merită mereu sărbătorite.

Aș încuraja părinții să își lase copiii să practice un sport, ba chiar mai mult, cu riscul de a fi acuzată că sunt subiectivă, le-aș spune să îi îndrume spre un sport de echipă. Sportul în general responsabilizează și lucrează la încrederea de sine, ajută la depășirea propriilor bariere și naște spiritul competitiv. Crescând într-un grup li se dezvoltă inteligența emoțională și copiii devin mult mai sociabili și mai deschiși. Trăim într-o societate plină de stereotipuri, de prejudecăți și reguli impuse. Lăsați copiii să fie creativi, puerili, inocenți și veseli!