În interviul de azi vorbim despre începuturi, despre greutăți cu gust de dezamăgiri și despre victorii așteptate, uneori prea mult. Azi vorbim cu Patricia Moraru.
Un pas greu în viața sportivului este trecerea de la juniorat la seniorat. Uneori mai lung, alteori mai scurt, după caz, pasul către seniorat este mereu îmbrățișat și primit ca o victorie. Te zbați să ajungi sus și când ajungi, te zbați să rămâi. Aș vrea să subliniez faptul că până și începuturile vin cu ani grei de muncă. Începuturile „maturității” în sport vin după mult timp, în cazul de față nouă ani.
Vă invit să urmărim interviul:
Cum vezi drumul parcurs de tine din copilărie până acum?
Am avut o copilărie frumoasă. Am avut și vacanțe la țară unde am putut să fac și eu „ștrengării” cu toți copiii. Părinții mei au fost mereu lângă mine și m-au ajutat cu tot ce mi-am dorit. Când m-am apucat de handbal, m-am dus să am contact cu copiii, să fiu într-un grup și ușor, ușor am început să mă implic. Copilăria mea a fost foarte mult legată de handbal și de școală, în același timp. Am încercat să le fac pe amândouă în paralel.
Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat din sport?
Să nu renunț repede, să muncesc și să păstrez un echilibru. Să știu când să mă relaxez, să știu când să trag de mine, să comunic, să mă integrez într-un grup, să relaționez și să empatizez mult cu persoanele. Sunt o persoană care poată să înțeleagă omul de lângă ea datorită faptului că am crescut într-un grup.
Pentru că știu cât de importantă și grea este trecerea de la juniorat la seniorat pentru un sportiv tânăr, ce-ți hrănește ambiția de a reuși?
Îmi place ceea ce fac. Nu m-aș vedea momentan făcând alt lucru. Atunci când văd că îmi iese ceva, chit că sunt perioade și perioade. Câteodată mă duc la antrenament și văd că nu îmi iese nimic și trag de mine, încerc să fiu din ce în ce mai bună, să mă perfecționez.
Ambiția merge mână în mână cu…?
Cu dăruirea și munca depusă. Nu îmi place să păcălesc antrenamentele , viața personală. Încerc să păstrez un echilibru în toate.
Ce rol consideri că trebuie să aibă ambiția în viața fiecărui om?
Este foarte importantă. Însă, nu trebuie să îți pui nici idealuri foarte mari fără să treci prin anumite etape până acolo.
Ce te face să simți că poți muta munții din loc?
Cred că am o chemare interioară. Mereu mă ambiționez. Cu toate că „mutatul munților din loc” nu o văd ca pe o formă de a spune că sunt de neoprit. Însă, când vreau să obțin ceva și știu că pot, obțin în cele mai multe cazuri.
De ce îți este cel mai dor?
Să înceapă campionatul și meciurile.
Noi, oamenii, avem nevoie de mai mult/multă?
Susținere.
Ambiția are limită?
Nu, chiar nu. Ambiția trebuie să fie trăită ușor, ușor, treptat.
Cum ai depășit momentele în care îți reproșai că ai fi putut face mai mult, dar nu ai făcut?
Mi se întâmplă uneori să fac ceva și să nu îmi iasă, iar în momentul acela să clachez. Însă, ajung acasă și încep să îmi pun lucrurile în ordine și să mă încurajez singură. Încerc să văd și o latură frumoasă. Discut cu mama, mă încurajează și ea și îmi spune că am timp și că nu este trecut. Mama este mereu alături de mine. Am o relație foarte frumoasă cu părinții mei.
