PARTEA I:

UNEORI PRINȚESELE SE SALVEAZĂ SINGURE

Ne-am întâlnit în afara sălilor, ne-am cunoscut în teren. Am plâns, am râs, am sărbătorit și am învățat să pierdem împreună. Să expui părți reale din tine prin sport și să simți cum lumea rezonează cu ele este ceva ce nu are nevoie de descriere. Să ți se ofere fericire pe care o poți împărtăși cu cel din stânga și din dreapta este un privilegiu. Desigur, așa cum poate mulți au auzit, conștientizează sau refuză să înțeleagă, sportul de performanță reprezintă mai mult decât rezultatul pe care îl vedem toți.

În fiecare zi urmărim prestațiile sportivilor, reportaje și citim articole despre stilul lor de viață, despre ultimele performanțe, despre viitoare competiții. Deoarece ultimele luni mi-au dat răgazul să analizez și din afara terenului, am observat faptul că deși promovarea este prezentă și aplicată constant în orice domeniu, nimeni nu își oferă privilegiul să prezinte omul din spatele imaginii. Câți dintre noi, înainte să concluzionăm în urma unei informații, procesăm? Tu știi pe cine urmărești? Câți dintre noi ascultăm pentru a înțelege?

Adesea vedem sportivii ca pe niște super-eroi cu echipamente adecvate și numere pe acestea, uităm că au sentimente, idealuri și că atunci când luminile sălii de sport se închid, se întorc obosiți acasă. Nu cred că vă este străin subiectul „compromisurile făcute de sportivii de performanță” sau „prețul succesului”. Scopul meu este să învățăm împreună unii despre alții și să încercăm să înțelegem înainte de a judeca. Într-o societate unde avem multe modele care nu au nimic de spus, îndrăznesc să expun poveștile unor oameni puternici care au învățat lecții de mici și care merită să fie auzite, căci nicio viață de sportiv de performanță nu este ușoară.

Voi face eu primul pas către voi și vă voi dezvălui ce m-a făcut să râd, de ce am plâns și ce m-a învățat sportul.

Am fost un copil cuminte, o fire visătoare. Îmi plăceau, ca oricărei fetițe ce trăia într-o lume magică, poveștile cu prințese, cu regate magice, cu  prinți care ajung să fie eroi, zâne cu super-puteri care făceau minuni.

Pe măsură ce am crescut am început să urmăresc cântăreți, începusem să învăț sute de melodii, tot ce se difuza la radio era în mintea mea. În fiecare vineri seară mă închideam în camera mea, mă îmbrăcam cu hainele mamei mele, mă încălțam cu pantofii ei sau îmi făceam din cearșafuri rochii. Deschideam boxele și puneam cântece pe care dansam și cântam în fața oglinzii, imaginându-mi că în fața mea sunt mii de oameni, așa cum fiecare artist cu renume își susținea concertele. Prestația mea ținea cu orele până când un vecin își aducea aminte că este vremea pentru „întâlniri în backstage” și lovea cu pumnii în pereți să tac din gură și să îmi salut fanii de adio.

La școală eram foarte sociabilă, aveam prietene cu care îmi petreceam timpul, dar mereu m-am simțit un copil ciudat. În clasa a doua, în urma unei selecții școlare, încurajată de o prietenă care deja practica de ceva timp, am ajuns pentru prima dată într-o sală de handbal.  În ziua aceea, când m-am întors acasă am mers la mama și i-am spus: „Știu că nu ești de acord cu asta, dar eu de azi merg la handbal!”. Ea a rămas uimită pentru că până atunci, de fiecare dată întrebam mai întâi, apoi treceam la fapte, uimirea fiind și mai mare deoarece ea îmi explicase că nu vrea să îmi pun în pericol notele la școală.  Din fericire, tatăl meu mai avusese o tentativă de a mă duce la acest sport, dar nu cred că se găseau mingi pentru copii de patru ani, așa că planul a fost amânat, deci ideea i-a surâs imediat.

Când am intrat, înainte să înceapă antrenamentul, prima mea privire a fost una de ansamblu. Mi se părea că nu voi vedea niciodată o încăpere mai mare ca aceea (lucru amuzant acum pentru că de fiecare dată când mă întorc am impresia că tavanul aproape îmi presează vârful capului). În ora ce a urmat am fost pusă la încercare de anumite mișcări pe care nu eram capabilă să le realizez. Habar nu aveam ce făceam, ce să mai? Eram ca peștele pe uscat. Nu înțelegeam, de ce trebuie să alerg cu o minge în mână pe care o loveam de pământ, iar ea sărea înapoi? Și de ce toate celelalte fete reușeau să ajungă în partea opusă a sălii fără să piardă obiectul muncii de multe ori, iar eu făceam doi pași și mă întorceam la punctul de plecare?

Cu toate astea, nu m-am simțit niciodată mai confortabil ca în acel loc. Au urmat ani în care ușor, ușor am început să renunț la vacanțele la bunici, la ieșitul de la ora 16:00 cu copiii în spatele blocului, la ore pe plajă vara și le-am înlocuit cu ore de antrenament în sală, pe plajă, în cantonamente. Începusem să învăț despre prințese războinice care se salvează singure, îmi creasem propriile concerte în fața unui public mai mic, adevărat. Îmi descoperisem super-puterea.

Eram un copil fericit. Mă trezeam în fiecare dimineață devreme, tatăl meu mă ducea la antrenament, mă întorceam acasă, mă pregăteam de școală, iar seara când mă întorceam îmi făceam temele și mă puneam la somn. Fără să îmi dau seama pornisem pe un drum greu, dar frumos, care nu de puține ori m-a făcut să îmi depășesc limitele. Cel mai frumos cadou pe care acest sport mi l-a oferit este faptul că m-a învățat să fiu protagonista propriei vieți.

Desigur, au urmat primele meciuri, primele turnee, primele înfrângeri, dar și primele victorii. Despre toate aceste lucruri aș avea o plăcere nemărginită să vă povestesc în viitoare articole, tot aici, pe blog.